Îţi mulţumesc Tată Ceresc, pentru că mi-ai dat posibilitatea, să depun mărturie ispăşitorilor despre viaţa Mea. Din păcate, până la vârsta de 18 ani am trăit o viaţă lumească. În această perioadă mă preocupau gânduri precum: frumuseţea exterioară, bogăţia trecătoare şi căsătoria. Ardea în mine o mare dorintă pentru iubire şi pentru a cunoaste cât mai multe. Toată viaţa mi-a plăcut foarte mult să-i distrez şi să-i fac să râdă pe tovarăşii mei.
Părinţii mei au avut 12 copii, între care 3 fete. Surorile mele s-au măritat si doar eu am decis să mă retrag în Mănăstirea Carmelitană. Această decizie radicală a mea i-a şocat pe toţi. Nu am luat această decizie pentră că aş fi avut vreo dezamăgire în dragoste sau pentru că râvneam după viaţa din mănăstire, ci am luat-o pentru că mă temeam foarte tare pentru mântuirea sufletului meu. Am recunoscut cu sinceritate: trăind în lume cu caracterul meu nu voi obţine mântuirea sufletului meu. Cel mai dureros pentru mine a fost faptul că tatăl meu nu şi-a dat binecuvântarea pentru retragerea mea în mănăstire. De aceea, când am împlinit 18 ani am părăsit casa părintească în secret şi am intrat în Mănăstirea Carmelitană. Când am părăsit casa părintească, am simţit o imensă durere sufletească. Am trăit într-un mod atât de serios viaţa din mănăstire, încât după un an am cedat fizic şi psihic. Am devenit anemică, aveam dureri articulare asemănătoare gutei datorită cărora era să mor. Odată durerile au dispărut într-un mod miraculos şi m-am făcut mai bine. În mănăstire nu am fost nici mai rea, nici mai bună decât alţii. Nimeni nu m-a încurajat spre perfecţiune. În această etapă a vieţii mele, până la vârsta de 40 de ani am trăit o viaţă de căldicel. În mănăstire dacă cineva încerca să fie mai bun, mai perfect, întâlnea atacuri din partea întregii comunităţi. Viaţa de căldicel din mănăstire era comodă pentru toţi.
La vârsta de 40 de ani am simţit o chemare misterioasă la o viaţă spirituală mai profundă. Când am citit o carte de-a Sfântului Augustin: ’Confesiuni’, când am văzut Iadul şi l-am văzut pe Isus biciuit din cauza mea, am păşit pe calea convertirii. Îmi spuneam în sinea mea că ceea ce am trăit până acum a fost viaţa mea, iar ceea ce abia începuse era viaţa lui Dumnezeu în mine. Am simţit în mod categoric că de acum încolo va trebui să vorbesc cu Cei din Cer şi nu cu oamenii. Am depus tot efortul ca să aduc în armonie inima mea cu Inima lui Isus. Din acest moment viaţa mea spirituală înainta rapid şi abrupt spre înălţimile mistice. În prezenţa lui Dumnezeu sinţeam o imensă durere şi încântare în acelaşi timp. Oricât de smerită şi retrasă am fost în mănăstire, din cauza levitărilor primite de la Dumnezeu, a strălucirii interioare şi a revelaţiilor, călugăriţele au început să mă atace. M-au calomniat spunând că viziunile mele nu erau de la Dumnezeu ci de la cel Rău. Din această stare neplăcută m-au eliberat conducătorii spirituali înţelepţi. Am înţeles că cineva care vrea să devină filozof trebuie să gândească mult; dacă cineva vrea să devină om de ştiinţă trebuie să citească mult, iar cel care vrea să devină sfânt trebuie să iubească mult. După ce am primit aprobarea de la Sfântul Părinte Papa şi de la Episcopul meu, am început să construiesc o mănăstire mică cu ajutorul Sfântului Ioan al Crucii. Activităţile mele continue nu au avut un efect de împiedicare asupra vieţii mele spirituale. Dumnezeu mi-a data un curaj, care era mai mult decât simplul curaj al unei femei. Duşmanii mei mă numeau: ’vagaboanda ţării, femeia neliniştită’. Din proprie experinţă vă spun, cel mai mare grad al perfecţiunii nu constă în extazuri şi în viziuni, ci în faptul că voinţa noastră coincide în totalitate cu Voinţa lui Dumnezeu. De multe ori le-am spus duşmanilor mei: ’niciodată nu mă vor convinge de ceva, care se opune conştiinţei mele, chiar dacă întreaga lume se va întoarce împotriva mea’. În timpul suferinţelor mele spuneam: ’să-mi mai dea Dumnezeu multe posibilităţi ca să sufăr pentru El!’ Călugăriţelor le spuneam des: ’mă tem mai mult de o călugăriţă tristă decât de o armată de spirite malefice!’ ’Dumnezeu să mă păzească de sfinţii cu feţe triste.’ Dacă cineva îmi făcea reproşuri din cauza veseliei mele, îi spuneam: ’avem nevoie de toate acestea pentru a suporta viaţa’! Când o călugăriţă m-a judecat din cauza mâncării mele preferate, i-am spus: ’dacă este prizonier, să fie prizonier, iar dacă e ispăşire, să fie ispăşire.’ Toate la locul lor şi la timpul lor trebuiesc făcute cât mai bine posibil. După convertirea mea, în mijlocul dificultăţilor, mă încurajau următoarele gânduri: ’Nu te teme de nimic! Nimic să nu te sperie! Doar Dumnezeu rămâne acelaşi! Răbdarea obţine totul! Dacă Dumnezeu îţi aparţine, nimic nu îţi lipseşte! Dumnezeu singur să-ţi fie de-ajuns!’
Ca încheiere vă sfătuiesc să aveţi curaj să alegeţi calea sfinţeniei vieţii în locul vieţii lumeşti şi călduţe, chiar dacă din această cauză veţi fi atacati! Trebuie să ştiţi: calea sfinţeniei este calea fericirii şi a mântuirii!
Acum Tatăl Ceresc vă binecuvântează prin Mine, cu spiritualitatea străduinţei spre sfinţenie!!!
Ca încheiere vă sfătuiesc să aveţi curaj să alegeţi calea sfinţeniei vieţii în locul vieţii lumeşti şi călduţe, chiar dacă din această cauză veţi fi atacati! Trebuie să ştiţi: calea sfinţeniei este calea fericirii şi a mântuirii!
Acum Tatăl Ceresc vă binecuvântează prin Mine, cu spiritualitatea străduinţei spre sfinţenie!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu