Mesajul lui Isus: De ce imi spuneti "Doamne, Doamne"? (prin vizionara Stefania Caterina)

MESAJUL LUI ISUS DIN 14.01.2011

Vă binecuvântez, dragii mei fii, la începutul acestui nou an, care se deschide înaintea voastră ca o mare pagină albă; permiteţi ca pe această foaie degetul lui Dumnezeu să scrie încă o parte din istoria voastră. Deschideţi-vă spiritul pentru a primi toate harurile care şi-n acest an vă vor fi date dacă veţi fi dispuşi să mergeţi alături de Mine.

Doresc să abordăm un aspect foarte important pentru drumul vostru spiritual şi pentru discernământul vostru: raportul dintre credinţă şi religiozitate. Acest aspect vă priveşte pe fiecare, însă puţini dintre voi îl iau în considerare; de aceea doresc să vă ajut să înţelegeţi.

Trebuie să înţelegeţi înainte de toate că acţiunea Spiritului Sfânt în spiritul vostru trezeşte chipul lui Dumnezeu pe care-l purtaţi în voi, şi alimentează dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu; insuflă iubirea faţă de Tatăl, faţă de Mine; generează în voi nevoia de a trăi după legile divine. Treptat, Spiritul Sfânt vă ajută să percepeţi viaţa Preasfintei Treimi care se află în fiecare din voi ca o sămânţă, menită să se dezvolte de-a lungul etapelor existenţei voastre prin căldura iubirii lui Dumnezeu. La toate astea, omul de bunăvoinţă răspunde cu credinta, cu un mare act de încredere faţă de Creator, care implică disponibilitatea de a fi supus lui Dumnezeu pentru ca El să-l conducă spre bine. Credinţa conţine speranţa a ceea ce va fi dar încă nu se vede,  ceva ce omul credincios percepe ca fiind adevărat, sigur şi bun pentru el. De aceea, credinţa e sinonim pentru certitudine.

Omul a încercat dintotdeauna să-şi exprime credinţa în cele mai diverse moduri, în funcţie de epocă şi de loc, crezând că astfel va fi mai ascultat de Dumnezeu, manifestându-şi astfel şi fidelitatea. Aceste moduri de exprimare a credinţei alcătuiesc religiozitatea, care este prezentă în fiinţa omenească ca expresie a unei nevoi profunde, aceea de a fi în contact cu Dumnezeu. De aceea, religiozitatea derivă din credinţă şi este expresia sa tangibilă. Însă nu e mereu aşa. Adesea, de fapt, religiozitatea ascunde lipsa unei credinţe autentice, până la a deveni o mască ce deformează trăsăturile celui care o poartă şi alterează relaţia dintre om şi Dumnezeu.

Acest lucru vă scandalizează? Vreau să vă explic ce se petrece în mulţi dintre voi.

Ţineţi cont de următorul lucru: omul se simte mic înaintea lui Dumnezeu, ştie că nu este perfect; greşeşte adesea şi se simte vinovat. Se teme de pedeapsă şi-l cuprinde frica. Atunci raportul de încredere faţă de Dumnezeu se clatină, şi omul nu-L mai percepe de Dumnezeu ca pe un Tată iubitor ci ca pe un judecător sever. Astfel, se simte dator să-şi sporească eforturile pentru a-i plăcea lui Dumnezeu, pentru a-i placa mânia, şi se refugiază în religiozitate; de aici se nasc multe probleme. În acest caz,religiozitatea nu mai este expresia credinţei adevărate, ci un disconfort interior vizavi de Dumnezeu, adică exact contrariul a ceea ce ar trebui să fie.

Mulţi oameni Îl invocă pe Dumnezeu împinşi de frică sau de sentimentul de vinovăţie, care n-au nimic de-a face cu credinţa. Preocupaţi de nevoia de a-L mulţumi pe Dumnezeu, recită rugăciuni lungi, ţin posturi şi fac penitenţe însă inima lor e plină de teamă. Spiritul lor se sufocă în religiozitate, dar ei nu-şi dau seama. Înmulţesc practicile religioase, şi în ei se declanşează un mecanism subtil: frica îi împinge către religiozitate, care însă nu poate rezolva problema fricii de Dumnezeu şi a sentimentului de vinovăţie; credinţa se clatină şi ei devin şi mai evlavioşi, fără să ajungă însă la adevărata eliberare. Astfel, se întâmplă adesea că sub aparenţa multor „drepţi” care se roagă fără încetare se ascund inimi împietrite, închise bunătăţii lui Dumnezeu, incapabile să se încredinţeze Îndurării Divine.

Mai sunt şi cei care-L invocă pe Dumnezeu ca Tată, dar care nu se simt fii adevăraţi. Afirmă încontinuu că sunt nedemni de harurile primite, şi spun tuturor că sunt păcătoşi. Şi aici apare problema de dinainte: omul nu are încredere în paternitatea lui Dumnezeu, se teme de El pentru că e Atotputernic. În loc să fie fericit ca fiu al lui Dumnezeu, îşi iroseşte forţele încercând să-I demonstreze nimicnicia sa, sperând să-L îmbuneze cu umilinţa lui. Vă spun însă că aceasta nu este umilinţă, e servilismul care se naşte din frică, din neîncrederea subtilă, din neconştientizarea propriei identităţi.

Umilinţa adevărată este conştientizarea propriei limite, care e însă însoţită mereu de încrederea în Bunătatea lui Dumnezeu, ce poate umple orice lacună şi care poate lua pe umeri şi păcatele voastre. Cine se simte nedemn, nu e o persoană umilă; e pur şi simplu un om care nu a descoperit propria demnitate de fiu al lui Dumnezeu. Şi în acest caz persoana se refugiază într-o religiozitate care uneori primeşte conotaţii patologice: rugăciuni extenuante, penitenţe exegerate, care nu rezolvă problema de fond. Lipseşte credinţa, şi prin urmare şi percepţia propriei demnităţi.

Există o altă formă de religiozitate: aceea a celor care-L invocă pe Dumnezeu pentru a-şi face lor pe plac şi pentru a se prezenta ca drepţi înaintea oamenilor, aşa cum făceau feriseii. Stăruiesc în rugăciuni frumoase, în cuvinte şi citate frumoase, şi găsesc satisfacţie făcând acestea; sunt mulţumiţi de sine şi se consideră drepţi şi faţă de cei din jurul lor; se fac judecătorii celorlalţi şi aşteaptă laude şi apreciere. Evlavia lor acoperă ambiţii şi pretenţii, nu se naşte din credinţă ci din egocentrism. Aceştia sunt atât de îndrăgostiţi de ei înşişi încât sunt orbiţi, până într-acolo că nu-şi dau seama nici măcar de ceea ce se petrece în ei. Îl laudă pe Dumnezeu, se laudă pe sine, într-un soi de proslăvire care le periclitează credinţa. Astfel, sub cuvinte frumoase, ritualuri şi formule religioase, se ascund atâţia egoişti, care cred că Dumnezeu ar trebui să le mulţumească pentru atâtea rugăciuni frumoase. Lipseşte credinţa care duce la umilinţă; lipseşte credinţa care înseamnă încredere în Dumnezeu şi nu în noi înşine sau în propria dreptate.

Nu sunt puţini cei care Îl invocă pe Dumnezeu din obişnuinţă, educaţie, urmând tradiţia locului în care trăiesc, pentru că toţi o fac şi nu se cade să facă excepţie. Aceste persoane nu-şi pun întrebări privind credinţa; sunt obişnuiţi să meargă duminica fără tragere de inimă la biserică, să suporte predica preotului, să se roage dimineaţa şi seara aşa cum îi învăţa bunica, tot aşa cum obişnuiesc să ia autobuzul în fiecare dimineaţă pentru a merge la serviciu. Totul e gri, plat, fără implicare şi bucurie interioară. Religiozitatea acestor persoane e ca o haină care se îmbracă pentru a face paradă când e nevoie; ieşite din biserică, termină ritualul rugăciunii şi se întorc la viaţa de dinainte care nu are nici o legătură cu credinţa. Nu simt prezenţa lui Dumnezeu, cu toate că se roagă şi poate că parohul îi laudă fiindcă sunt mereu în prima bancă.

Să nu mai vorbesc de cei care participă cu entuziasm la festivităţi, organizează banchete, tombole în cinstea unui sau altui sfânt, aşa cum făceau generaţiile care i-au precedat, fără să se implice prea mult. Aici, religiozitatea se amestecă într-un mod periculos cu spiritul lumii, iar credinţa şi în acest caz, slăbeşte.

Iată-i şi pe cei care-L invocă pe Dumnezeu pentru a le rezolva problemele; sunt în mare procentaj! Toţi aveţi nevoie de Dumnezeu pentru a vă rezolva problemele, dar acesta n-ar trebui să fie scopul principal al relaţiei voastre cu Dumnezeu, pentru că altfel credinţa se murdăreşte din cauza îngrijorării pentru problemele vieţii cotidiene. Persoanele despre care vorbesc, se folosesc de religiozitate nu ca de un mijloc pentru a exprima credinţa, ci nevoia, care devine scop în sine. Se roagă pentru a obţine şi darurile lor presupun mereu un schimb. Dacă Dumnezeu nu le împlineşte rugăciunea se răzvrătesc sau sunt atât de dezamăgite încât intră în disperare. Vor ceva anume, imediat şi aşa cum ei aşteapă, altfel Dumnezeu nu mai e Dumnezeu. Şi aici religiozitatea, cu formele ei frumoase, acoperă un mare egoism, şi pretenţia ca Dumnezeu să fie la ordinele lor. E ca şi cum s-ar ruga: „…Tată… facă-se voia noastră, precum în cer aşa şi pe pământ…”

V-am dat unele exemple ca să vă ajut să înţelegeţi cum se face că religiozitatea şi credinţa nu au mereu legătură una cu alta. De ce? Şi ce-i de făcut?

Să ne întoarcem la punctul de plecare: credinţa şi încrederea în Dumnezeu.

Însă vă spun că credinţa nu e o încredere generică în Dumnezeu, ci e încrederea în Dumnezeul Viu, în Dumnezeul care Mântuieşte. Adevărata credinţă vă conduce la Dumnezeul Viu, Unul şi Întreit. Viu, pentru că este izvorul vieţii, trăieşte în voi şi, prin voi, se manifestă. Dacă nu înţelegeţi că Dumnezeu e viu în spiritul vostru, nu veţi ajunge nici să-I înţelegeţi acţiunea. Dumnezeu acţionează în voi şi pentru voi; trebuie să fiţi siguri de asta. Cine are credinţă nu poate considera acţiunea lui Dumnezeu ca pe ceva îndepărtat şi nesigur, şi nici nu se poate gândi la Dumnezeu ca la o fiinţă inaccesibilă, imobilă în perfecţiunea sa, şi care are trebuie invocată încontinuu pentru a deveni milostivă.

Nu, dragi copii, Tatăl vă iubeşte cu o duioşie nemărginită, şi nici cel mai mic suspin al vostru nu-L lasă indiferent. El M-a trimis la voi ca şi Salvator, pentru a vă fi mai aproape, pentru a vă deschide un alt drum, acela prin care Îi aparţineţi ca fii în Fiul Său. V-a dat Spiritul Sfânt care are puterea să facă să încolţească în voi sămânţa sfinţeniei, a vieţii noi, nealterate, sublime.

Eu am murit şi am înviat pentru a învinge tot ceea ce e moarte în voi şi în jurul vostru. Am murit şi am înviat pentru voi, nu pentru altcineva. M-am făcut fratele vostru care merge alături de voi. De ce nu Mă simţiţi aproape acum? De ce Mă căutaţi undeva departe, când sunt alături de fiecare dintre voi? Sunt Viu în voi, sunt Cel Viu. La ce folosesc lungile voastre rugăciuni, dacă veniţi la Mine ca la una din statuile pe care le sărutaţi în biserici, când Eu sunt acolo Viu, trec pe lângă voi şi nu Mă vedeţi? Credinţa vă face să-L vedeţi pe Dumnezeul cel Viu, cu ochii spiritului vostru, pe când religiozitatea vă face să vedeţi doar o imagine a lui Dumnezeu.

Vreţi o imagine sau o realitate?

Daţi-Mi viaţa voastră, abandonaţi-vă Mie, şi atunci credinţa voastră va creşte, va deveni puternică şi matură. Încetaţi să vreţi să controlaţi situaţiile, persoanele şi problemele; voi nu deţineţi soluţiile şi nici nu le veţi găsi înmulţindu-vă cuvintele pentru a fi ascultaţi.

Eu vă ascult mai înainte de a-Mi vorbi, ascult viaţa care palpită în voi pentru că Eu sunt Cel care v-a dat viaţa, şi cine poate să vă cunoască mai bine decât Mine? Eu am rezolvarea pentru toate problemele voastre pentru că vă regenerez cu sângele Meu.

Credinţa e încrederea în Dumnezeul care salvează. Copilaşii Mei, vă văd preocupaţi să căutaţi Mântuirea, vă observ alunecând înspre o falsă religiozitate, făcută din activism şi din opere umane; de câte ori vă învârtiţi în jurul vostru! Parcurgeţi kilometri pentru a vizita sanctuare şi pentru a căuta vizionari, şi apoi vă întoarceţi acasă mai goi ca înainte, la fel înspăimântaţi. Nu aţi înţeles încă ce am făcut pentru voi? Am murit în locul vostru pentru a achita datoria voastră faţă de Tatăl, pentru a vă împăca cu El.

Când vă simţiţi vinovaţi şi vă temeţi de pedeapsa lui Dumnezeu, când vă chinuie remuşcările, când nu ştiţi să vă iertaţi şi să iertaţi, gândiţi-vă la Mine, gândiţi-vă la Cineva care a murit în locul vostru, pentru a vă permite să vă apropiaţi de Tatăl fără frică, fără chinuri. Am dat pentru voi tot sângele Meu, şi acum sângele Meu vă spală de păcatele voastre. Carnea Mea, care nu era atinsă de stricăciune, a fost răstignită pentru a smulge rădăcina stricăciunii.

Satana e duşmanul vostru, încearcă să vă înspăimânte şi să vă facă să vă simţiţi vinovaţi. Dar nu vă temeţi! Dacă credeţi în Mine, Mă aveţi; şi atâta timp cât Mă aveţi pe Mine, aveţi forţa vieţii pe care moartea nu o poate înfrânge.

Duşmanul vă acuză? Căutaţi-Mă, şi Eu îl voi înfrunta pentru voi, pentru că l-am învins pe Acuzatorul fraţilor Mei. Fiii Mei, dacă aţi înţelege iubirea pe care o am pentru voi! Sângele Meu vărsat pe cruce şi Trupul Meu răstignit stau înaintea voastră, pe altarele de pe pământ, dar fără credinţa voastră, Eu mor singur şi veţi muri şi voi dacă nu vă uniţi pe deplin cu Mine.

Întoarceţi-vă la credinţa adevărată, şi când vă rugaţi sau mergeţi la Sfânta Liturghie, întrebaţi-vă cu sinceritate de ce o faceţi! Purificaţi-vă inima de nevoile omeneşti, de interese, de ambiţii, de frici. Puneţi înaintea lui Dumnezeu problemele voastre, lăsaţi-le cu seninătate în mâinile Lui. Înălţaţi o privire curată, de copil, către Dumnezeul cel Viu care vă iubeşte şi vă salvează, fiţi bucuroşi că puteţi sta împreună cu El, iubiţi-L cu sinceritate; iubiţi-L şi atât. Atunci veţi primi în schimb iubirea Sa, care vă umple viaţa şi care nu se poate câştiga cu eforturile omeneşti, pentru că iubirea se cucereşte cu iubire.

Veţi vedea dispărând falsa religiozitate care e ipocrizie, şi reînălţându-se victorioasă credinţa; invocarea Numelui Meu va fi salvarea voastră, bucuria voastră, pacea voastră.

Atunci şi numai atunci Mă veţi putea invoca: „Doamne, Doamne!” şi voi fi cu adevărat Domnul, voi fi bucuria vieţii voastre.

Vă binecuvântez în numele Tatălui, al Fiului şi al Spiritului Sfânt.