Având în vedere fenomenul tot mai răspândit al promovării vrăjitoriei în Italia și în străinătate, propusă în mediul social și academic chiar ca expresie a emancipării de gen și a răscumpărării culturale, publicăm mărturia unei călugărițe columbiene pe această temă. Din motive de confidențialitate, am decis să păstrăm anonimatul autoarei.
“Aș dori să împărtășesc cu multă simplitate și umilință experiența mea.
Darul vieții mi-a fost dat de Dumnezeu în Columbia și astăzi sunt consacrată în viața religioasă. După cum se știe, în multe zone ale frumosului continent sud-american se practică pe scară largă vrăjitoria, magia, santeria, spiritismul și multe alte practici ezoterice, precum Palo Mayombe, cultul Santa Muerte sau Niῆa Blanca și cel al Corte Malandra.
M-am născut într-o familie în care se practica în mod obișnuit vrăjitoria.
Tatăl meu trebuia să se căsătorească cu cea care a devenit ulterior bunica mea maternă. Ajuns la vârsta recrutării militare, a trebuit însă să plece și, când s-a întors, câțiva ani mai târziu, a descoperit că ea se căsătorise. Foarte supărat, a plecat de acasă și s-a întors după aproximativ 15 ani.
Bunica mea maternă a avut patru soți și, aproape de fiecare dată când își schimba soțul, își schimba și numele de familie. Din prima căsătorie a avut două fiice, iar a doua dintre ele a devenit mama mea. Unul dintre cei patru soți ai bunicii mele materne a abuzat sexual de mama mea când era copil. Când tatăl meu s-a întors acasă după 15 ani de absență, s-a căsătorit cu ea.
Bunica mea maternă era vrăjitoare și s-a dus în Venezuela pentru a învăța vrăjitoria la așa-numita „Școală a Mariei Lionza”. Mariei Lionza i-a fost dedicat un munte unde se afla cea mai importantă școală de vrăjitorie din Venezuela, în statul Yaracuy. Acest munte era numit și „Muntele norocului”, pe care se desfășurau numeroase ritualuri de vrăjitorie.
Bunica nu s-a mai întors în Columbia și s-a mutat în Venezuela, unde, pe lângă practicarea vrăjitoriei, a deschis și o fabrică de cărămizi. A luat-o și pe mama ei cu ea în Venezuela.
Mama mi-a povestit că, când era copil, a văzut cu ochii ei cum bunica mea a ucis-o pe străbunica mea, oferind-o ca sacrificiu spiritului Maria Lionza. Nimeni nu a aflat vreodată despre aceea oribilă crimă, deoarece bunica mea maternă a făcut oamenii să creadă că a fost vorba de o moarte naturală.
Una dintre caracteristicile vrăjitoriei bunicii mele era aceea de a profana ostiile consacrate în timpul ritualurilor sale. Pentru a obține ostiile consacrate, trimitea copii la biserică să participe la Sfânta Liturghie. Îi învăța să se prefacă că primesc Euharistia, după ce o primeau de la preot, și să o ascundă, pentru a i-o aduce apoi ei, care îi răsplătea cu bani. Ea însăși mergea adesea la biserică și se prefăcea că primește Euharistia.
Într-o zi, însă, lucrurile au ieșit la iveală și nu a mai putut continua să-i pună pe copii să fure Euharistia, nici să o fure ea însăși, pentru că preoții au fost informați. Mulți credincioși catolici, aflând acest lucru, au fost foarte indignați de bunica mea.
Bunica mea maternă locuia de obicei în Venezuela, dar când mama mea s-a căsătorit, venea să ne viziteze în Columbia, până când într-o zi a trebuit să fugă pentru că încercau să o omoare. Fiind foarte rea și gestionând în mod necinstit fabrica ei de cărămizi, își făcuse mulți dușmani.
Când s-a întors definitiv în Columbia, eu aveam cinci ani. A cumpărat o casă situată în spatele casei noastre, în jurul căreia se afla un teren mare, jumătate din el fiind betonat. Partea nebetonată era folosită pentru a îngropa multe dintre blestemele pe care le făcea.
Într-o cameră a casei, în spatele unor perdele violet, a așezat cinci altare cu cinci busturi mari de statui aduse din Venezuela: cel al Mariei Lionza, al indianului Guaicaipuro, al indianului Felipe, al doctorului José Gregorio Hernandez și cel al Mano Poderosa, pe care erau reprezentate diverse simboluri. Pe altare a așezat lumânări, fiecare de o culoare diferită, deoarece fiecare curte avea propria culoare. Exista însă o lumânare pe care erau reprezentate culorile principalelor curți pentru a indica unirea lor. Erau și cupe cu rom și alte lichioruri, precum și trabucuri de tutun, care erau depuse ca ofrande. Pe altar erau depuse și maleficele înainte de a fi îngropate sau înmânate.
Pe altar, în plus, se afla întotdeauna un crucifix, care era însă așezat cu spatele sau cu capul în jos, ceea ce m-a impresionat întotdeauna, pentru că îmi părea rău să-l văd așa. De mai multe ori am încercat să-l întorc, dar eram imediat certată, iar când întrebam de ce crucifixul trebuia așezat în felul acela, bunica îmi spunea mereu să tac, repetând că aceea trebuia să fie poziția lui. Acesta este puținul pe care mi-l amintesc despre acel altar.
Curțile spiritismului venezuelean sunt 21, conduse de cele considerate a fi cele trei mari „puteri” ale spiritismului: Reina Maria Lionza, considerată șefa tuturor curților spiritiste, alături de Negro Felipe și Guaicaipuro.
Aceste trei „puteri spirituale”, împreună cu curtea africană, sunt cele mai utilizate în vrăjitorie.
În această imagine, aparent sacră și catolică, sunt reprezentați spiritele santeriei africane sub forma sfinților catolici.
Și acest tablou se afla pe altarul din casa bunicii mele.
(Pentru a vedea imaginile despre care vorbește această călugăriță, accesați link-ul originar în limba italiană al articolului: https://www.aieinternational.it/il-vero-volto-della-stregoneria/)
Iată o altă reprezentare, în care sunt postate – aparent catolică – deoarece sunt reprezentați Sfânta Ana, Fecioara Maria, Pruncul Isus, Sfântul Iosif și Sfântul Ioachim. Cea din centru, care este descrisă oamenilor ca fiind mâna lui Cristos, reprezintă de fapt mâna diavolului. De remarcat că cei trei miei din dreapta și din stânga beau sânge. Mielul așezat ar reprezenta pe Cristos sub greutatea crucii, dar, în realitate, sângele – după cum se vede – nu curge din El, ci din mâna diavolului.
În fața acestei imagini se rostesc formule care provin din spiritismul afro-american și care au ca scop obținerea abundenței de bunuri și protecția împotriva oricărui pericol, inclusiv ritualurile magice contrare.
Cea ce se vede mai jos este lumânarea care reprezintă „Mâna Puternică”, prezentă și ea pe altarul bunicii mele și pe care ea o folosea în diferite ritualuri de vrăjitorie.
Un alt bust așezat pe acel altar era cel al doctorului José Gregorio Hernandez. Era un medic foarte bun cu toată lumea și deosebit de caritabil cu săracii. A fost beatificat pe 30 aprilie 2021 de nunțiul apostolic Mons. Aldo Giordano. Printre cele 21 de Curți ale vrăjitoriei columbiene se află și o „Curte medicală” care s-a apropriat în mod necuvenit de figura doctorului José Gregorio Hernandez, punându-l în mod arbitrar în fruntea acestei „Curți”.
Pentru a obține vindecări și intervenții, atât la nivel fizic, cât și spiritual, spiritele acestei „Curți” sunt invocate de practicienii vrăjitoriei prin ședințe spiritiste și ritualuri, în cursul cărora se folosesc lumânări albe și verzi (prealabil „consacrate” spiritelor). Practicantul sau practicanta de vrăjitorie cere persoanei bolnave să îi aducă o sticlă de apă, una de alcool, vată, tifon, statuia sau imaginea doctorului, cearșafuri albe, flori (unii cer și tutun). Aceste obiecte vor fi supuse unor ritualuri în cursul cărora vor fi consacrate spiritelor și apoi vor fi returnate persoanei bolnave cu următoarele instrucțiuni: să pregătească în propria casă un altar în onoarea doctorului José Gregorio Hernandez pe care să depună aceste obiecte, cu excepția cearșafurilor, pe care trebuie să le pună în patul în care va dormi în acea noapte: noaptea „intervenției”. Apa și alcoolul trebuie așezate pe altar într-un pahar.
A doua zi dimineață, persoana care a fost „operată” în timpul nopții de doctorul Gregorio va trebui să bea apa care a fost așezată în paharul de pe altar.
Oamenii nevoiași cred că în timpul nopții a intervenit cu adevărat doctorul, care a existat în mod real, și care, cu permisiunea lui Dumnezeu, face minuni. În realitate, au intervenit spiritele „Curții”, care fac pseudo-vindecări, cerând însă vrăjitoarei sau vrăjitorului să le dea în schimb sufletul „pacientului”, fără ca acesta să știe nimic. Mai precis, practicantul sau practicanta de vrăjitorie oferă și consacră spiritelor nu numai obiectele pe care le-au cerut să le aducă, ci și persoana care a apelat la ei. Și asta fără știrea persoanei în cauză. Persoanele se vindecă cu adevărat, dar nu știu ce le așteaptă, deoarece au intervenit spirite care, în realitate, sunt demoni, care au efectuat adevărate operații chirurgicale. Dar demonii nu îndepărtează niciodată un rău decât pentru a pregăti unul diferit și mai grav.
Când noaptea bunica mea își desfășura ritualurile de vrăjitorie, desena pe pământ pentagrama, o stea cu cinci colțuri încadrată într-un cerc. La fiecare colț al stelei așeza o lumânare: erau deci cinci lumânări. În timpul ritualurilor, fuma trabucuri de tutun, ardea ierburi, sacrifica găini, capre, pisici, folosea oase de morți furate din cimitire, profana Sfânta Euharistie, făcea vrăji și mă obliga să fac sex cu un văr mai mare. În unele ritualuri, la care participam mai mulți copii, ne obligau să facem orgii.
Ea era întotdeauna îmbrăcată în alb și purta un cingou la talie. În ritual era implicat întotdeauna și un frate de-al meu de aceeași vârstă cu mine (era o diferență de câteva luni între noi), care fusese adoptat de părinții mei. Adesea intra în transă și ochii lui deveneau albi, se contorsiona în mod chinuitor și în acel moment bunica mea – care conducea ritualul – spunea că sufletul lui cedase locul spiritelor. De mai multe ori, fratele meu a fost ars de bunica cu țigări de tutun pe care le strângea pe corpul lui sau era ars cu amoniac pur pe care i-l arunca în față. Încă îmi răsună în cap țipetele îngrozitoare ale fratelui meu când bunica îi arunca amoniacul în față pentru că spiritul nu voia să iasă din corpul lui sau pentru că spiritul nu se supunea poruncii de a răspunde la întrebările adresate de participanții la ritual.
Spiritelor li se oferea și rom sau aguardiente, o băutură alcoolică cu grad alcoolic foarte ridicat, similară cu grappa, obținută din trestie de zahăr. Bunica spunea că aceste băuturi alcoolice erau deosebit de apreciate de spirite. Participanții le puneau în gură fără să le înghită, apoi, o clipă mai târziu, le scuipau pe corpul persoanei aflate în transă, pentru că astfel intenționau să le ofere spiritului sau spiritelor care se manifestau în acea persoană. În mod similar, se proceda și cu trabucul. Participanții fumau trabucul, iar apoi fumul era suflat asupra persoanei aflate în transă, cu intenția de a oferi acel fum în cinstea spiritelor care se manifestau prin intermediul ei.
Bunica a început curând să-mi spună că la moartea ei trebuia să-i continui munca, deoarece eu urma să fiu moștenitoarea puterilor ei.
M-a implicat aproape imediat în ritualurile ei de vrăjitorie, în timpul cărora mă obliga să port o tunică albă și apoi – așa cum am menționat deja – mă obliga să fiu violată sexual în fața tuturor, de către un văr major implicat în ritualurile ei. Alteori, ea însăși îmi introducea în vagin obiecte sau chiar degetul ei, apoi mă obliga să sărut acel obiect sau degetul ei, spunând că acel obiect sau degetul ei se încărcaseră cu energie. Astăzi, suferă organele mele genitale și anale de consecințele acelor violențe teribile, care au provocat leziuni atât de grave încât medicii îmi spun că sunt ireparabile.
În timpul ritualurilor, bunica profana și Sfântul Sacrament, introducându-l mai întâi în vaginul meu și apoi distribuindu-l participanților la ritual. Bunica mea îmi cerea adesea să îi procur ostii consacrate, așa cum făceau copiii pe care îi „instruise”, dar eu nu am vrut niciodată să îi accept cererea.
Cel mai dureros pentru mine era faptul că mama mea, deși nu participa la acele ritualuri, era la curent cu ele și știa și despre violențele teribile la care eram supusă, dar nu făcea nimic pentru a mă salva de ele. Dacă nu voiam să particip la acele ritualuri, mă bătea pentru a mă obliga să iau parte la ele.
Mama mea era foarte brutală cu mine. Uneori ajungea chiar să mă violeze sexual cu morcovi sau obiecte tubulare. În plus, nu gătea niciodată și ne dădea mie și fratelui meu aceeași mâncare pe care o pregătea pentru câine. Din cauza tuturor acestor lucruri, de la vârsta de șase ani mi-a fost foarte greu să-i vorbesc.
Tatăl meu, în schimb, era aproape mereu beat și nu a știut niciodată nimic și nu a observat violențele la care eram supusă. Cu toate acestea, se temea foarte mult de bunica mea, până la punctul în care și el a învățat vrăjitoria pentru a se proteja de ritualurile malefice pe care, bănuia el, ea le practica împotriva lui. A făcut un pact cu diavolul, cerându-i protecție, sănătate și oferindu-i în schimb sufletul său.
În casa noastră, tatăl meu a amenajat două altare. Nu ne puteam apropia de unul dintre ele, dar, uitându-mă pe furiș, am văzut că pe el era așezată „Mâna Puternică”, un desen al „Sufletului singur” și o imagine a doctorului José Gregorio Hernandez. Erau și lumânări, iar una dintre ele era dedicată întotdeauna „Anima sola”, în fața căreia tatăl meu așeza și un pahar cu apă pe care îl consacra în fiecare luni cu formule. Apoi împrăștia apa din pahar în toată casa și peste toți cei care locuiau acolo. În final, umplea din nou paharul și reînnoia ritualul de consacrare a apei.
Pe un alt altar amplasat în întuneric, într-un loc lipsit de orice sursă de lumină, chiar și naturală, el așezase un recipient de sticlă cu câteva oase: ale părinților săi și ale fraților mei mici morți, pe care le folosea pentru ritualurile sale. Am avut un frățior care a murit la vârsta de doi ani și o surioară care a murit la aproximativ trei ani. Aveam și trei surori mai mari, născute înaintea fratelui și surorii mele decedate, cu care însă nu am trăit niciodată, deoarece când m-am născut ele plecaseră deja pentru a-și forma propriile familii. Aveam apoi – așa cum am spus deja – un frate care fusese adoptat de părinții mei și care era de aceeași vârstă cu mine (se spunea că era un fiu al tatălui meu conceput în urma unei relații cu o altă femeie).
Tatăl meu nu m-a inițiat – cel puțin din câte știu eu –, dar mi-a vorbit întotdeauna despre demon ca despre un prieten care, dacă l-aș fi respectat și iubit, nu mi-ar fi făcut niciodată rău. Din acest motiv ne certam mereu, pentru că eu nu eram de acord. În fiecare noapte, după miezul nopții, tatăl meu ieșea din casă pentru a se întâlni cu demonul pe un teren din apropierea casei noastre, spunând: „Mă duc să mă întâlnesc cu bunul meu prieten”. Am aflat de la el că uneori îi apărea sub forma unui om, alteori sub forma unui câine complet negru. Eu însămi, uneori, trezindu-mă noaptea, l-am văzut lângă patul meu. Era mare și avea ochii roșii. L-au văzut de mai multe ori și mama mea, fratele meu adoptiv și câțiva veri.
În ceea ce privește așa-numita „Anima Sola”, conform unei povestiri inventate, aceasta se numea Celestina Abdegano, o femeie pioasă care avea sarcina de a da apă condamnaților la moarte din Ierusalim. Această femeie a dat să bea celor doi tâlhari condamnați pe Golgota, dar a refuzat să-i dea să bea lui Iisus din teamă față de romani și, din acest motiv, după moartea sa, ar fi fost condamnată la cele mai crude pedepse ale iadului, unde, în singurătate absolută, ar fi fost învăluită de întunericul cel mai dens, arzând în flăcări care nu emană lumină. În picturi este reprezentată cu lanțuri la încheieturi și înconjurată de flăcări. Cultivatorii magiei, atât albe, cât și negre, și, prin urmare, și cultivatorii demonului sud-americani, îi dedică un altar în casă și în fața imaginii sale pun un pahar cu apă și o lumânare aprinsă. Apa reprezintă ofranda lor pentru a-i oferi „alinare” în suferințele sale, iar flacăra lumânării, care trebuie să ardă mereu (de aceea, înainte de a se stinge, lumânarea trebuie schimbată), reprezintă lumina care ar trebui să o lumineze în întunericul dens în care se află. Cei care o cinstesc potolindu-i setea și luminând-o în întunericul ei, vor obține multe favoruri de la ea. Luni i se schimbă apa și, înainte de a turna apă nouă în pahar, cea care i-a fost oferită în săptămâna precedentă va fi stropită în casă și pe oameni, invocând protecția ei. Cei consacrați lui Satan practică acest cult pentru a „trimite” „Sufletul singur” să chinuie persoanele cărora le sunt îndreptate blestemele lor. Uneori se întâmplă ca în unele case unde a fost „trimisă”, în timpul nopții, să se audă zgomote de lanțuri și plânsete, spre marea spaimă a celor care locuiesc acolo. Dacă aceste fenomene se verifică cu adevărat, este evident că nu „Anima sola” le provoacă, ci demonul inspirator și instigator al minciunii despre existența „Anima sola”.
Ei îi sunt dedicate ritualuri în cursul cărora i se cere să lase o persoană singură în viață și să sufere ca ea pedeapsa iadului, sau i se cere întoarcerea persoanei iubite. Dacă ritualul funcționează, provoacă o agitație atât de mare asupra victimei încât aceasta nu găsește pace până nu se întoarce să trăiască cu persoana care a făcut ritualul „Sufletului singur”.
Revenind la bunica mea, în multe ritualuri ea folosea „pământul morților” sau „pământul cimitirului”. „Pământul morților” este cel care se formează în interiorul sicriului în timpul descompunerii cadavrului. Are o consistență pastoasă și grasă și este folosit în magia neagră pentru a îmbolnăvi și ucide oameni. Prin „pământ de cimitir” se înțelege, în schimb, pământul care se află în jurul sicriului și care este folosit pentru a distruge dușmanii și persoanele cărora se dorește să li se aducă ruina. Aceste două tipuri de pământ trebuie prelevate de la persoane decedate care au fost foarte rele în timpul vieții sau care s-au sinucis. Ritualul magic are ca scop aruncarea asupra persoanei a ceea ce vrăjitoria consideră a fi sufletul condamnat, pentru a face ca propria sa încărcătură de ură, răutate și moarte să cadă asupra persoanei încă în viață. Practic, este vorba de a provoca tulburări asupra persoanelor folosind suflete presupuse a fi blestemate; deci, nu posedări de către suflete blestemate, ci tulburări care – conform vrăjitoriei – ar trebui să ducă persoanele la ruină sau la moarte. Din acest motiv, vrăjitorii afirmă că în timpul exhumării cadavrelor nu trebuie atins nimic, nici sicrie, nici obiecte. Este posibil să se procure atât „pământul morților”, cât și cel din cimitir, precum și oasele morților, chiar și din gropile comune, și să le utilizeze pentru practicile de vrăjitorie. Acest lucru este posibil și prin mituirea paznicilor cimitirelor. Din acest motiv, sper că vor exista controale mai stricte în momentul exhumării morților și în păstrarea gropilor comune.
Participarea la ritualurile de vrăjitorie ale bunicii mele a produs în mine dezvoltarea treptată a unor „puteri” ieșite din comun. Bunica le spusese celor care participau în mod obișnuit la ritualuri că eu urma să fiu moștenitoarea ei, așa că eram considerată de toți aleasa, „alesa”, cea care, la moartea bunicii, urma să-i continue opera. Am învățat treptat, ca și cum ar fi fost ceva absolut normal, să folosesc „pendulul” pentru a pune întrebări spiritelor. Uneori, dacă nu aveam „pendulul”, îmi era suficient să folosesc un fir roșu cu un ac. Am învățat să folosesc tabla Ouija pentru a evoca cei despre care mi se spunea că sunt morți. Când nu aveam tabla Ouija, foloseam o bucată de hârtie și un pahar pentru a pune întrebări. În alte cazuri, foloseam un caiet cu spirală și foarfece. Cu trecerea timpului, nu mai aveam nevoie să folosesc „pendulul” sau tabla Ouija pentru a-i invoca pe cei pe care îi credeam morți, pentru că îmi era suficient să mă concentrez și să pun întrebările în mintea mea, iar răspunsurile veneau.
Am învățat să fac vrăji pentru a lega un bărbat de o femeie; am învățat ritualul care în spaniolă se numește cruzar și care constă în consacrarea copiilor din pântecele femeilor însărcinate spiritelor. Mi se aduceau femei însărcinate asupra cărora făceam ritualuri care ar fi trebuit să „protejeze” copilul și mama. Spuneam formule speciale în timp ce mergeam peste femeia întinsă pe pământ. Făceam semne de cruce inversate fără ca ele să-și dea seama, aprindeam și lumânări. Prin acest gest, femeile însărcinate, implicit, fără să știe, ofereau spiritelor copilul din pântece. Ele erau convinse că obțin protecție pentru ele și pentru copil în timpul nașterii și nu își dădeau seama că era o adevărată consacrare spiritelor.
Cu cât trecea timpul și bunica mea mă iniția în vrăjitorie, cu atât simțeam în mine un profund disconfort. Părinții mei nu mă botezaseră, dar în inima mea creștea un sentiment sincer de iubire față de Isus, împreună cu dorința de a deveni creștină și de a intra în Biserică.
În clasa mea eram singura fetiță care nu fusese botezată, iar acest lucru devenea adesea un motiv de disconfort pentru mine, deoarece mă simțeam diferită de ceilalți elevi. Am început să-mi doresc să fiu botezată, dar fără să le spun părinților mei sau bunicii, deoarece eram sigură că nu ar fi fost de acord.
Într-o zi, când aveam 6 ani, am aflat de o mare adunare organizată de un preot într-o parohie, puțin mai departe de a mea. Cu această ocazie, multe persoane, copii și adulți, urmau să fie botezate. De fapt, celebrările colective ale botezurilor, administrate de preoții misionari adulților și copiilor, erau foarte obișnuite în Columbia acum patruzeci de ani, tocmai pentru că America de Sud era considerată „țară de misiune”.
Fără știrea părinților și a bunicii mele, am reușit să-l conving pe vărul tatălui meu și pe soția lui să mă însoțească la acea adunare, unde oricine nu era botezat (atât copiii aduși de părinți, cât și adulții) putea primi acest sacrament, fără nicio pregătire prealabilă și fără ca preotul să-l cunoască.
În momentul botezului, care a avut loc într-o catedrală, m-am amestecat cu toți ceilalți botezați și am primit și eu, cu mare bucurie, sacramentul. Vărul meu și soția lui mi-au fost nași.
La sfârșitul ceremoniei, toți cei botezați au fost înregistrați în registrul botezurilor.
După botez, am început să frecventez spontan Sfânta Liturghie festivă în parohia mea, dar mergeam singură, deoarece părinții mei nu participau. După aproximativ un an, am vrut să încep pregătirea pentru Prima Spovedanie și Prima Împărtășanie, pe care le-am primit la vârsta de 9 ani. Părinții mei nu au participat la Liturghia în care am primit Prima Împărtășanie, iar mama mea nu mi-a permis să fiu sărbătorită de nimeni. Cu toate acestea, din acel moment am început să simt în inima mea o iubire din ce în ce mai mare și mai pasională pentru Isus; și, deși continuam să fiu obligată să particip la ritualurile de vrăjitorie ale bunicii și la practicile magice, îl rugam să mă ajute să mă eliberez de implicarea mea în ele. În același timp, mă simțeam atrasă de activitățile parohiale și, la vârsta de 10 ani, m-am oferit să ajut la dispensarul farmaceutic și alimentar al parohiei. Am intrat și în corul parohial.
Sentimentul de disconfort crescând pe care îl simțeam față de ritualurile de vrăjitorie ale bunicii și practicile magice a ajuns la un punct în care, la vârsta de 11 ani, am renunțat definitiv la ele. Motivul acestei renunțări a fost o ceartă urâtă cu mama mea, care ceruse unui alt vrăjitor un ritual de magie neagră pentru a o ucide pe bunica mea, iar eu ar fi trebuit să particip la acest ritual. Nu am vrut să colaborez la acest ritual, refuzând categoric. În inima mea a intrat din plin pacea și seninătatea, care izvorăsc din sentimentul de a fi acceptat, iubit și iertat de Dumnezeu. În același timp, însă, ca urmare a refuzului meu de a mai participa la practicile magice și ritualurile de vrăjitorie, a izbucnit o reacție foarte puternică din partea familiei mele, care s-a manifestat printr-o încercare continuă de a mă face să renunț la alegerea făcută: tatăl meu îmi vorbea mereu despre demon ca despre un „bun prieten”, căruia trebuia să i se asculte poruncile; el, în schimb, îmi va oferi multe lucruri, inclusiv sănătatea. Trebuia doar să-i predau continuu sufletul meu și să-l slujesc cu credință. Am refuzat categoric, chiar și să particip la practicile de vrăjitorie ale bunicii, iar la persecuțiile familiei s-a adăugat aproape imediat un război deschis și teribil împotriva mea din partea diavolului, care noaptea a început să mă atace cu abuzuri fizice: încerca să mă sufoce, mă bloca în pat cu o greutate bruscă și teribilă pe piept, care mă strângea din ce în ce mai tare; sau îmi apărea sub forme monstruoase sau – așa cum am menționat – îmi apărea sub forma unui câine mare și negru. Odată, însă, mi-a apărut sub forma unei pisici și m-a zgâriat pe gât. Adesea, demonul îmi spunea: „Ești a mea și nu te voi părăsi niciodată”. Alteori provoca zgomote puternice în casă, pe care le auzeau toți. Odată a început să-mi scuture violent patul, încât zgomotul i-a trezit pe părinții mei și pe fratele meu adoptiv, speriați. Eu reacționam întotdeauna cu rugăciunea și, după o luptă epuizantă, demonul renunța în cele din urmă. Rugăciunea pe care o rosteam adesea în acele momente era Crezul.
Aș putea povesti multe alte lucruri care mi-au făcut și îmi fac în prezent viața foarte dificilă, dar ar trebui să mă lungesc prea mult.
Este important, însă, să știți că între timp devenisem catehistă pentru copii și în inima mea a început să se manifeste dorința de a mă dărui total lui Isus în viața consacrată, într-un institut religios. Această dorință s-a împlinit la vârsta de 17 ani, când am intrat în noviciatul unui institut religios. Pentru familia mea a fost o rușine, o dezonoare, o umilință pentru care încă și astăzi vor să mă pedepsească, practicând – după cum mi-au spus unele rude – ritualuri continue de blestem împotriva mea.
În timpul experienței de noviciat, mi s-a diagnosticat un adenom hipofizar, o formă de tumoră cerebrală. Între timp, am fost transferată în Italia, unde am urmat tratamentul necesar, la care însă corpul meu nu a reacționat. Când m-am întors în Columbia pentru a-mi vizita familia, i-am povestit Provincialei despre boala mea incurabilă și despre unele probleme pe care le aveam cu familia mea, iar Provinciala m-a dus la un exorcist. Preotul m-a primit de câteva ori, făcându-mi un exorcism la fiecare întâlnire, iar boala a dispărut. Nici astăzi nu mai există urme ale acesteia. Familia mea a continuat să-mi facă rău și să încerce să mă pună într-o lumină proastă în fața superiorilor mei.
Patru ani după întoarcerea mea în Italia, Superioara generală de atunci m-a obligat să mă întorc în familie pentru a petrece o lună de vacanță, în ciuda faptului că refuzam și eram disperată și speriată să mă întorc într-un mediu în care suferisem și trebuise să îndur atât de mult rău. Superioara generală nu a ascultat nici cererile, nici rugămințile mele, și nici opiniile psihologului care mă urmărea, nici ale părintelui meu spiritual. Ajunsă acasă, m-a vizitat nepotul meu, care mi-a mărturisit că voia să se sinucidă pentru că era obligat să practice vrăjitoria. Pentru a-l ajuta, am cerut o întâlnire cu un exorcist și am rugat o soră să ne însoțească.
În zilele dinaintea întâlnirii, însă, m-am îmbolnăvit, având dureri puternice de stomac și nu mai puteam nici să beau, nici să mănânc. Am descoperit că membrii familiei mele ascunseseră pământ de cimitir în mâncare. Era un blestem care avea scopul de a mă omorî, oferindu-mă ca sacrificiu spiritelor.
În ziua întâlnirii, sora mea, nevăzându-mă sosind, a fost curajoasă, pentru că, suspicioasă, a venit la mine acasă și, când m-a văzut în starea aceea, a chemat un taxi și m-a dus la exorcistul care ar fi trebuit să-l ajute pe nepotul meu. Exorcistul a făcut rugăciuni de eliberare, exorcizarea și mi-a dat sacramentele de sare, ulei și apă exorcizate.
M-am întors acasă și familia mea pregătise ciocolată, pe care am decis să o mănânc, deși nu-mi place, și cu acea ocazie am profitat să le spun că nu au reușit să mă omoare cu blestemele lor. Așa că am decis să fug de acasă și am parcurs un drum lung de opt ore cu autobuzul, dar, ajunsă la destinație, am fost informată că urma să sosească familia mea, care decisese să mă omoare, punând noi blesteme, și mai puternice, în mâncare și băutură. Am fugit din nou, dorind să mi se piardă urmele.
Câteva luni mai târziu, după multe suferințe fizice, tatăl meu a murit. Am aflat de la un nepot că i se făcuse un blestem pentru moarte și că fusese oferit ca sacrificiu spiritelor în locul meu. Maica generală, informată despre toate aceste evenimente tulburătoare, s-a speriat foarte tare. S-a temut că toate acestea ar putea avea consecințe și asupra comunității religioase care locuia chiar în orașul meu de reședință și m-a îndepărtat din institutul religios.
Câțiva ani mai târziu, am fost primită de institutul religios în care locuiesc și acum, unde mă simt bine și, mai ales, unde nu mai sunt obligată să mă întorc la familia mea. Totuși, și astăzi familia mea mă persecută, trimițând în Italia persoane necunoscute pentru a mă găsi.
După cum am spus deja, decizia mea de a mă consacra lui Isus într-un institut religios a fost considerată de familia mea un sacrilegiu. Din acest motiv, membrii familiei mele mă oferă în mod continuu lui Satana în ritualurile lor, cerându-i să-mi facă tot răul posibil.
Între timp, m-am consacrat definitiv lui Cristos în noul institut religios, prin profesarea perpetuă a voturilor religioase. În prezent, îi ofer Lui experiența unor neplăceri fizice continue – pe care medicii nu le pot diagnostica – și a vizitelor nocturne ale celui rău, care continuă să mă chinuie cu hărțuirile sale. Rugăciunea și exorcizările Bisericii îmi sunt însă de mare ajutor în această luptă.
Un detaliu pe care aș dori ca preoții să-l țină minte este că bunica mea participa la Sfânta Liturghie în fiecare zi, stând în primul rând, și primea și împărtășania, dar nu se spovedea niciodată. Când mă certam cu ea – și se întâmpla des – pentru că nu voiam să continui să-i fiu supusă pentru a-i îndeplini ritualurile, îi reproșam că merge la biserică, participă la Liturghie, face împărtășania, dar continua să se comporte rău. Ea îmi răspundea că acesta era singurul mod de a împiedica demonul să pună stăpânire totală asupra ei, cel puțin așa îmi spunea. În realitate, primind împărtășania în păcat mortal, ea nu făcea altceva decât să-și întărească unirea cu demonul în loc de cea cu Isus.
O altă experiență pe care vreau să v-o povestesc pentru a vă invita la reflecție este faptul că nu se poate înfrunta direct diavolul fără a fi pregătiți corespunzător. Când oamenii din Columbia au început să observe răul și ritualurile pe care bunica mea le practica în casă, au mers să vorbească cu preotul, care, înarmat cu un găleată cu apă sfințită și un aspersoriu, a venit în casa bunicii și a început să o binecuvânteze pentru că voia să elimine tot răul pe care îl făcuse. Bunica mea, cu un zâmbet răutăcios, l-a lăsat să facă asta, dar la un moment dat l-a întrebat ce mai fac părinții săi și le-a transmis multe salutări. La întoarcerea în parohie, preotul a aflat că tatăl său dispăruse. A fost găsit mort după trei zile în același loc în care fusese căutat de mai multe ori. Corpul era umflat și marcat cu pentagrama satanică.
Încredințez aceste rânduri Fecioarei Maria, sperând că vor fi de folos pentru multe suflete, în dorința ca acest bine să se reverse într-un fel și asupra mântuirii membrilor familiei mele, pe care i-am iertat întotdeauna și îi iert din inimă. Cu această intenție, închei cu vechea rugăciune prin care primii creștini cereau intervenția Maicii Cerești:
Sub ocrotirea ta alergăm, preasfântă Născătoare de Dumnezeu;
nu ne dispreţui rugăciunile în nevoile noastre, ci ne mântuieşte pururi de toate primejdiile, Fecioară slăvită şi binecuvântată.”
Sursa: Asociația Internațională a Exorciștilor, A.I.E. Fondarea Asociației Internaționale a Exorciștilor datează din 1994, fiind opera regretatului părinte Gabriele Amorth și a părintelui René Chenesseau, ambii exorciști. În 2014 a fost recunoscută de Biserică ca Asociație Privată a Credincioșilor.
