Textul Novenei
Iubire reprimată și întemnițată
„Fiica Mea, vino, roag-o pe draga Mea Mamă să-ți facă puțin loc în sânul ei matern, pentru ca tu însăți să vezi starea dureroasă în care Mă aflu.”
Atunci mi se părea, cu gândul, că Regina noastră Mamă, pentru a-L mulțumi pe Isus, îmi făcea puțin loc și mă așeza înlăuntru; dar era o întunecime atât de mare, încât nu-L vedeam; îi simțeam doar respirația, iar El, înlăuntrul meu, continua să-mi spună:
„Fiica Mea, privește un alt exces al Iubirii Mele. Eu sunt Lumina veșnică; soarele este o umbră a Luminii Mele; dar vezi unde M-a condus Iubirea Mea? În ce temniță întunecată Mă aflu? Nu există nici măcar o rază de lumină; pentru Mine este mereu noapte, dar o noapte fără stele, fără odihnă; sunt mereu treaz – ce chin!
Strâmtoarea temniței, fără a Mă putea mișca nici cât de puțin; întunericul des; chiar și respirația – respir prin respirația Mamei Mele – oh, cât este de grea!
Și apoi adaugă întunericul păcatelor creaturilor; fiecare păcat era pentru Mine o noapte și, unindu-se toate împreună, formau un abis de întuneric fără margini. Ce chin!
O, exces al Iubirii Mele: a Mă face să trec de la o nemărginire de lumină și de libertate la o adâncime de întuneric des și de o asemenea strâmtoare, încât să-Mi lipsească libertatea respirației – și toate acestea din iubire pentru creaturi!”
Și, în timp ce spunea acestea, gemea, aproape cu gemete înăbușite din lipsă de spațiu, și plângea.
Eu mă topeam în plâns, Îi mulțumeam, Îl compătimeam; voiam să-I fac puțină lumină cu iubirea mea, așa cum El îmi spunea… dar cine poate spune totul? Aceeași voce interioară adăuga:
„Destul pentru acest moment și vino să vezi al șaptelea exces al Iubirii Mele.”
⸻
_Meditații asupra acestui Exces de Iubire_
Din „Cartea Cerului – Scrierile Luisei Piccarreta”, Volumul 27 – 22 decembrie 1929
Luisa scrie:
Abandonarea mea în Fiatul Divin continuă, iar tandrul meu Isus Se arată ca un Copilaș mic, fie în inima mea, fie în sânul Mamei Cerești, dar atât de mic, cu o frumusețe răpitoare, tot iubire, cu fața scăldată în lacrimi; și plânge pentru că vrea să fie iubit și, suspinând, spune:
„Vai! Vai! De ce nu sunt iubit? Vreau să reînnoiesc în suflete toată iubirea pe care am avut-o când M-am întrupat, dar nu găsesc cui să o dăruiesc. În întruparea Mea am găsit-o pe Regina Mea Mamă, care Îmi dădea prilej să-Mi revărs iubirea și să primească în Inima ei maternă toată iubirea pe care creaturile Mi-o respingeau. Ah! Ea era depozitara iubirii Mele respinse, dulce companie a durerilor Mele, iubirea ei arzătoare care Îmi usca lacrimile!
Lucrările cele mai mari nu se pot face singur; este nevoie de cel puțin două sau trei persoane ca depozitari și hrană ai aceleiași lucrări; fără hrană, lucrările nu pot avea viață, există pericolul să moară chiar la naștere…”
După aceasta a tăcut, dorind să fie legănat în brațele mele, apoi a adăugat:
„Fiica Mea, acum trebuie să știi la ce exces al iubirii M-a condus coborârea Mea din Cer pe pământ. M-a condus într-o temniță extrem de strâmtă și întunecată, care a fost sânul Mamei Mele; dar iubirea Mea nu s-a mulțumit cu atât: în această temniță Mi-a format o altă închisoare, care a fost Umanitatea Mea, ce a întemnițat Dumnezeirea Mea.
Prima temniță Mi-a durat nouă luni; a doua, a Umanității Mele, Mi-a durat treizeci și trei de ani. Dar iubirea Mea nu s-a oprit; la sfârșitul temniței Umanității Mele, Mi-a format temnița Euharistiei, cea mai mică dintre temnițe: o mică Ostie, în care a întemnițat Umanitatea și Dumnezeirea Mea, și trebuia să Mă mulțumesc să stau ca mort, fără a face simțite nici respirația, nici mișcarea, nici bătaia inimii, și nu pentru puțini ani, ci până la sfârșitul veacurilor.
Astfel am trecut din temniță în temniță; aceste temnițe sunt pentru Mine inseparabile, de aceea Mă pot numi Prizonierul divin, Prizonierul ceresc.
În primele două temnițe, în intensitatea iubirii Mele, am maturizat Regatul Răscumpărării; în a treia temniță, cea a Euharistiei, maturizez Regatul Fiatului Meu Divin.
De aceea te-am chemat pe tine [Luisa] în temnița patului tău, pentru ca împreună, amândoi prizonieri, în singurătatea noastră, în armonie, să putem face să se maturizeze binele Regatului Voinței Mele.”
⸻
Volumul 20 – 24 decembrie 1926
[…] Din nou Isus către Luisa:
„Vrei să vezi cum stăteam în sânul Mamei Mele Suverane și ce sufeream în Ea?”
În timp ce spunea acestea, mi-a venit în mijlocul pieptului – scrie Luisa – întins într-o stare de desăvârșită nemișcare: piciorușele și mânuțele îi erau atât de încordate și nemișcate, încât îmi provoca milă; Îi lipsea spațiul pentru a Se mișca, pentru a-Și deschide ochii, pentru a respira liber, iar ceea ce sfâșia cel mai mult era a-L vedea ca și cum ar fi murit neîncetat. Ce durere să-L văd pe micuțul meu Isus murind! Eu mă simțeam pusă împreună cu El în aceeași stare de nemișcare.
După un timp, Pruncul Isus, strângându-mă la Sine, mi-a spus:
„Fiica Mea, starea Mea în sânul matern a fost dureroasă peste măsură. Micuța Mea Umanitate avea folosirea deplină a rațiunii și a înțelepciunii infinite; astfel, încă din primul moment al Zămislirii Mele, înțelegeam toată starea Mea dureroasă, întunericul temniței materne; nu aveam nici măcar o rază de lumină! Ce noapte lungă de nouă luni!
Strâmtoarea locului Mă constrângea la o desăvârșită nemișcare, mereu în tăcere; nu-Mi era îngăduit nici să gânguresc, nici să suspin pentru a-Mi revărsa durerea: câte lacrimi nu am vărsat în sanctuarul sânului Mamei Mele, fără a face cea mai mică mișcare!
Și aceasta era nimic. Umanitatea Mea își luase angajamentul de a muri de atâtea ori, pentru a satisface Dreptatea divină, de câte ori creatura făcuse să moară în ea Voința Divină, făcând marele afront de a da viață voinței umane și de a face să moară în ea o Voință Divină.
O! Cât M-au costat aceste morți; a muri și a trăi, a trăi și a muri a fost pentru Mine chinul cel mai sfâșietor și continuu; cu atât mai mult cu cât Dumnezeirea Mea, deși era una cu Mine și inseparabilă de Mine, primind de la Mine aceste satisfacții, Se arăta ca Dreptate.
Deși Umanitatea Mea era sfântă, era ca o candelă în fața Soarelui imens al Dumnezeirii Mele, iar Eu simțeam toată greutatea satisfacțiilor pe care trebuia să le dau acestui Soare divin și durerea umanității decăzute care trebuia să reînvie în Mine cu prețul atâtor morți ale Mele.
Respingerea Voinței Divine, dând viață voinței proprii, a fost cauza ruinării umanității decăzute, iar Eu trebuia să țin Umanitatea Mea și voința Mea umană într-o stare de moarte continuă, pentru ca Voința Divină să aibă viață continuă în Mine și să-Și întindă Regatul.
Din momentul în care am fost zămislit, M-am gândit și M-am ocupat să întind Regatul Fiatului Suprem în Umanitatea Mea, cu prețul de a nu da viață voinței Mele umane, pentru a face să reînvie umanitatea decăzută.
De aceea, tot ceea ce faci tu [Luisa], ceea ce fac Eu în tine pentru acest Regat, nu este altceva decât continuarea a ceea ce am făcut Eu din momentul în care am fost zămislit în sânul Mamei Mele.
Prin urmare, dacă vrei să desfășor în tine Regatul Fiatului Veșnic, lasă-Mă liber și nu da niciodată viață voinței tale.”
⸻
Rugăciuni 🙏🏻
Iubirea mea, vreau să nimicesc voința mea în a Ta, pentru ca a mea să nu mai aibă niciodată viață, iar Voința Ta să aibă viață în toate și pentru totdeauna; pentru a repara primul act al lui Adam de voință umană și pentru a reda toată gloria Voinței Tale Supreme, ca și cum Adam nu s-ar fi sustras de la Ea.
O, cât aș vrea să-I redau onoarea pierdută, pentru că a făcut voința sa și a respins-o pe a Ta! Și acest act intenționez să-l fac de atâtea ori de câte ori toate creaturile au făcut voința lor – care este cauza tuturor relelor – și au respins-o pe a Ta, care este începutul și izvorul tuturor bunurilor.
De aceea Te rog să vină cât mai curând Regatul Fiatului Suprem, pentru ca toți, de la Adam până la toate creaturile care au făcut voința lor, să primească onoarea și gloria pierdută, iar Voința Ta să primească triumful, gloria și împlinirea Sa.
(Cf. Vol. 20 – 26.10.1926)
Intră acum, o, Tată Creator, în Unitatea Voinței Tale, pentru ca voința mea să fie una cu a Ta; o singură iubire. În această Unitate care cuprinde totul, glasul meu să răsune în Cer, să cuprindă întreaga Creație, să pătrundă în abisurile întunecate, să spună și să strige:
„Să vină Regatul Voinței Tale Divine; facă-se voința Ta precum în Cer, așa și pe pământ!”
Îmi însușesc sfințenia, gloria, adorația, mulțumirea, gândurile, privirile, cuvintele, faptele și pașii lui Adam când era încă nevinovat, pentru a-Ți oferi repetarea actelor sale; iar Tu, văzând în mine Voința Ta Divină lucrătoare, binevoiește, Te rog, să vină Regatul Tău!
(Cf.: Pelerinajul evlavios al sufletului în opera Voinței Divine - Ora a patra)
Preaiubitul meu, sufletul meu vrea să Te învingă prin însăși iubirea Ta și prin puterea și tăria Fiatului Tău, pentru a-Ți cere Regatul Voinței Tatălui Ceresc pe pământ. Pentru a-mi atinge scopul, chem în ajutorul meu toate actele Voinței Tale Divine: chem cerul cu oștirea stelelor sale în jurul Tău, chem soarele cu puterea luminii și a căldurii sale, vântul cu impetuozitatea stăpânirii sale, marea cu valurile ei zgomotoase, chem întreaga Creație; însuflețind fiecare lucru cu glasul meu, vreau să-Ți ofer, în numele tuturor, Regatul Fiatului Tău Divin.
(Cf.: Piosul Pelerinaj… Ora a noua)
„Iubirea mea, în Voința Ta ceea ce este al Tău este al meu; toate lucrurile create sunt ale mele. Soarele este al meu și Ți-l dau în schimb, pentru ca toată lumina și căldura soarelui, în fiecare fărâmă de lumină și de căldură, să-Ți spună că Te iubesc, Te ador, Te binecuvântez și Te rog pentru toți. Stelele sunt ale mele și, în fiecare sclipire a lor, pecetluiesc imensul și infinitul meu Te iubesc pentru toți. Plantele, florile, apa, focul, aerul sunt ale mele și Ți le dau în schimb, pentru ca toate să-Ți spună, și în numele tuturor: «Te iubim cu acea Iubire veșnică cu care ne-ai creat».”
(Cf. Vol. 14 – 6 aprilie 1922)
Sursa traducerii în limba română: canalul Drumul spre Dumnezeu de pe WhatsApp: https://whatsapp.com/channel/0029Vb79yd77T8bgZWJUYD2F
