MESAJUL LUI ISUS DIN 14.01.2011
Vă binecuvântez, dragii mei fii,
la începutul acestui nou an, care se deschide înaintea voastră ca o mare pagină
albă; permiteţi ca pe această foaie degetul lui Dumnezeu să scrie încă o parte
din istoria voastră. Deschideţi-vă spiritul pentru a primi toate
harurile care şi-n acest an vă vor fi date dacă veţi fi dispuşi să mergeţi
alături de Mine.
Doresc să abordăm un aspect
foarte important pentru drumul vostru spiritual şi pentru discernământul
vostru: raportul dintre credinţă şi religiozitate. Acest
aspect vă priveşte pe fiecare, însă puţini dintre voi îl iau în considerare; de
aceea doresc să vă ajut să înţelegeţi.
Trebuie să înţelegeţi înainte de
toate că acţiunea Spiritului Sfânt în spiritul vostru trezeşte chipul
lui Dumnezeu pe care-l purtaţi în voi, şi alimentează dorinţa de a-L cunoaşte
pe Dumnezeu; insuflă iubirea faţă de Tatăl, faţă de Mine; generează în
voi nevoia de a trăi după legile divine. Treptat, Spiritul
Sfânt vă ajută să percepeţi viaţa Preasfintei Treimi care se află în fiecare
din voi ca o sămânţă, menită să se dezvolte de-a lungul etapelor
existenţei voastre prin căldura iubirii lui Dumnezeu. La toate astea, omul
de bunăvoinţă răspunde cu credinta, cu un mare act de încredere faţă de
Creator, care implică disponibilitatea de a fi supus lui Dumnezeu pentru ca El
să-l conducă spre bine. Credinţa conţine speranţa a ceea ce va fi dar
încă nu se vede, ceva ce omul credincios percepe ca fiind adevărat, sigur
şi bun pentru el. De aceea, credinţa e sinonim pentru certitudine.
Omul a încercat dintotdeauna
să-şi exprime credinţa în cele mai diverse moduri, în
funcţie de epocă şi de loc, crezând că astfel va fi mai ascultat de Dumnezeu,
manifestându-şi astfel şi fidelitatea. Aceste moduri de exprimare a
credinţei alcătuiesc religiozitatea, care este prezentă în fiinţa omenească ca
expresie a unei nevoi profunde, aceea de a fi în contact cu Dumnezeu. De
aceea, religiozitatea derivă din credinţă şi este expresia sa tangibilă. Însă nu
e mereu aşa. Adesea, de fapt, religiozitatea ascunde lipsa unei
credinţe autentice, până la a deveni o mască ce deformează trăsăturile
celui care o poartă şi alterează relaţia dintre om şi Dumnezeu.
Acest lucru vă scandalizează?
Vreau să vă explic ce se petrece în mulţi dintre voi.
Ţineţi cont de următorul
lucru: omul se simte mic înaintea lui Dumnezeu, ştie că nu este
perfect; greşeşte adesea şi se simte vinovat. Se teme de pedeapsă şi-l cuprinde
frica. Atunci raportul de încredere faţă de Dumnezeu se clatină, şi
omul nu-L mai percepe de Dumnezeu ca pe un Tată iubitor ci ca pe un judecător
sever. Astfel, se simte dator să-şi sporească eforturile pentru a-i plăcea lui
Dumnezeu, pentru a-i placa mânia, şi se refugiază în religiozitate; de aici se
nasc multe probleme. În acest caz,religiozitatea nu mai este expresia
credinţei adevărate, ci un disconfort interior vizavi de Dumnezeu, adică exact
contrariul a ceea ce ar trebui să fie.
Mulţi oameni Îl invocă pe
Dumnezeu împinşi de frică sau de sentimentul de vinovăţie, care n-au nimic de-a
face cu credinţa. Preocupaţi de nevoia de a-L mulţumi pe
Dumnezeu, recită rugăciuni lungi, ţin posturi şi fac penitenţe însă inima lor e
plină de teamă. Spiritul lor se sufocă în religiozitate, dar ei nu-şi dau
seama. Înmulţesc practicile religioase, şi în ei se declanşează un mecanism
subtil: frica îi împinge către religiozitate, care însă nu poate rezolva
problema fricii de Dumnezeu şi a sentimentului de vinovăţie; credinţa se
clatină şi ei devin şi mai evlavioşi, fără să ajungă însă la adevărata
eliberare. Astfel, se întâmplă adesea că sub aparenţa multor „drepţi” care se
roagă fără încetare se ascund inimi împietrite, închise bunătăţii lui Dumnezeu,
incapabile să se încredinţeze Îndurării Divine.
Mai sunt şi cei care-L invocă pe
Dumnezeu ca Tată, dar care nu se simt fii adevăraţi. Afirmă încontinuu că sunt
nedemni de harurile primite, şi spun tuturor că sunt păcătoşi. Şi aici
apare problema de dinainte: omul nu are încredere în paternitatea lui Dumnezeu,
se teme de El pentru că e Atotputernic. În loc să fie fericit ca fiu al lui
Dumnezeu, îşi iroseşte forţele încercând să-I demonstreze nimicnicia
sa, sperând să-L îmbuneze cu umilinţa lui. Vă spun însă că aceasta nu este
umilinţă, e servilismul care se naşte din frică, din neîncrederea subtilă,
din neconştientizarea propriei identităţi.
Umilinţa adevărată este
conştientizarea propriei limite, care e însă însoţită mereu de încrederea în
Bunătatea lui Dumnezeu, ce poate umple orice lacună şi care poate lua pe umeri
şi păcatele voastre. Cine se simte nedemn, nu e o persoană umilă; e pur
şi simplu un om care nu a descoperit propria demnitate de fiu al lui
Dumnezeu. Şi în acest caz persoana se refugiază într-o religiozitate
care uneori primeşte conotaţii patologice: rugăciuni extenuante, penitenţe
exegerate, care nu rezolvă problema de fond. Lipseşte credinţa, şi prin
urmare şi percepţia propriei demnităţi.
Există o altă formă de
religiozitate: aceea a celor care-L invocă pe Dumnezeu pentru a-şi face lor pe
plac şi pentru a se prezenta ca drepţi înaintea oamenilor, aşa cum făceau
feriseii. Stăruiesc în rugăciuni frumoase, în cuvinte şi citate frumoase, şi
găsesc satisfacţie făcând acestea; sunt mulţumiţi de sine şi se consideră
drepţi şi faţă de cei din jurul lor; se fac judecătorii celorlalţi şi aşteaptă
laude şi apreciere. Evlavia lor acoperă ambiţii şi pretenţii, nu se
naşte din credinţă ci din egocentrism. Aceştia sunt atât de
îndrăgostiţi de ei înşişi încât sunt orbiţi, până într-acolo că nu-şi dau seama
nici măcar de ceea ce se petrece în ei. Îl laudă pe Dumnezeu, se laudă
pe sine, într-un soi de proslăvire care le periclitează credinţa. Astfel,
sub cuvinte frumoase, ritualuri şi formule religioase, se ascund atâţia
egoişti, care cred că Dumnezeu ar trebui să le mulţumească pentru atâtea
rugăciuni frumoase. Lipseşte credinţa care duce la umilinţă; lipseşte
credinţa care înseamnă încredere în Dumnezeu şi nu în noi înşine sau în propria
dreptate.
Nu sunt puţini cei care Îl invocă
pe Dumnezeu din obişnuinţă, educaţie, urmând tradiţia locului în care trăiesc,
pentru că toţi o fac şi nu se cade să facă excepţie. Aceste
persoane nu-şi pun întrebări privind credinţa; sunt obişnuiţi să meargă
duminica fără tragere de inimă la biserică, să suporte predica preotului, să se
roage dimineaţa şi seara aşa cum îi învăţa bunica, tot aşa cum obişnuiesc să ia
autobuzul în fiecare dimineaţă pentru a merge la serviciu. Totul e gri, plat,
fără implicare şi bucurie interioară. Religiozitatea acestor persoane e ca o
haină care se îmbracă pentru a face paradă când e nevoie; ieşite din biserică,
termină ritualul rugăciunii şi se întorc la viaţa de dinainte care nu are nici
o legătură cu credinţa. Nu simt prezenţa lui Dumnezeu, cu toate că se roagă şi
poate că parohul îi laudă fiindcă sunt mereu în prima bancă.
Să nu mai vorbesc de cei care
participă cu entuziasm la festivităţi, organizează banchete, tombole în cinstea
unui sau altui sfânt, aşa cum făceau generaţiile care i-au precedat, fără să se
implice prea mult. Aici, religiozitatea se amestecă într-un mod periculos
cu spiritul lumii, iar credinţa şi în acest caz, slăbeşte.
Iată-i şi pe cei care-L invocă pe
Dumnezeu pentru a le rezolva problemele; sunt în mare procentaj! Toţi
aveţi nevoie de Dumnezeu pentru a vă rezolva problemele, dar acesta n-ar trebui
să fie scopul principal al relaţiei voastre cu Dumnezeu, pentru că altfel credinţa
se murdăreşte din cauza îngrijorării pentru problemele vieţii
cotidiene. Persoanele despre care vorbesc, se folosesc de religiozitate nu
ca de un mijloc pentru a exprima credinţa, ci nevoia, care devine scop în
sine. Se roagă pentru a obţine şi darurile lor presupun mereu un
schimb. Dacă Dumnezeu nu le împlineşte rugăciunea se răzvrătesc sau sunt atât
de dezamăgite încât intră în disperare. Vor ceva anume, imediat şi aşa cum ei aşteapă,
altfel Dumnezeu nu mai e Dumnezeu. Şi aici religiozitatea, cu formele
ei frumoase, acoperă un mare egoism, şi pretenţia ca Dumnezeu să fie la
ordinele lor. E ca şi cum s-ar ruga: „…Tată… facă-se voia noastră,
precum în cer aşa şi pe pământ…”
V-am dat unele exemple ca să vă
ajut să înţelegeţi cum se face că religiozitatea şi credinţa nu au mereu
legătură una cu alta. De ce? Şi ce-i de făcut?
Să ne întoarcem la punctul de
plecare: credinţa şi încrederea în Dumnezeu.
Însă vă spun că credinţa
nu e o încredere generică în Dumnezeu, ci e încrederea în Dumnezeul Viu, în
Dumnezeul care Mântuieşte. Adevărata credinţă vă conduce la Dumnezeul
Viu, Unul şi Întreit. Viu, pentru că este izvorul vieţii, trăieşte în
voi şi, prin voi, se manifestă. Dacă nu înţelegeţi că Dumnezeu e viu în
spiritul vostru, nu veţi ajunge nici să-I înţelegeţi acţiunea. Dumnezeu
acţionează în voi şi pentru voi; trebuie să fiţi siguri de asta. Cine
are credinţă nu poate considera acţiunea lui Dumnezeu ca pe ceva îndepărtat şi
nesigur, şi nici nu se poate gândi la Dumnezeu ca la o fiinţă inaccesibilă,
imobilă în perfecţiunea sa, şi care are trebuie invocată încontinuu pentru a
deveni milostivă.
Nu, dragi copii, Tatăl vă iubeşte
cu o duioşie nemărginită, şi nici cel mai mic suspin al vostru nu-L lasă
indiferent. El M-a trimis la voi ca şi Salvator, pentru a vă fi mai aproape,
pentru a vă deschide un alt drum, acela prin care Îi aparţineţi ca fii în Fiul
Său. V-a dat Spiritul Sfânt care are puterea să facă să încolţească în voi
sămânţa sfinţeniei, a vieţii noi, nealterate, sublime.
Eu am murit şi am înviat pentru a
învinge tot ceea ce e moarte în voi şi în jurul vostru. Am murit
şi am înviat pentru voi, nu pentru altcineva. M-am făcut fratele vostru care
merge alături de voi. De ce nu Mă simţiţi aproape acum? De ce Mă
căutaţi undeva departe, când sunt alături de fiecare dintre voi? Sunt Viu în
voi, sunt Cel Viu. La ce folosesc lungile voastre rugăciuni, dacă
veniţi la Mine ca la una din statuile pe care le sărutaţi în biserici, când Eu
sunt acolo Viu, trec pe lângă voi şi nu Mă vedeţi? Credinţa vă face să-L
vedeţi pe Dumnezeul cel Viu, cu ochii spiritului vostru, pe când religiozitatea
vă face să vedeţi doar o imagine a lui Dumnezeu.
Vreţi o imagine sau o realitate?
Daţi-Mi viaţa voastră, abandonaţi-vă
Mie, şi atunci credinţa voastră va creşte, va deveni puternică şi matură.
Încetaţi să vreţi să controlaţi situaţiile, persoanele şi problemele; voi nu
deţineţi soluţiile şi nici nu le veţi găsi înmulţindu-vă cuvintele pentru a fi
ascultaţi.
Eu vă ascult mai înainte de a-Mi
vorbi, ascult viaţa care palpită în voi pentru că Eu sunt Cel care v-a dat
viaţa, şi cine poate să vă cunoască mai bine decât Mine? Eu am
rezolvarea pentru toate problemele voastre pentru că vă regenerez cu sângele
Meu.
Credinţa e încrederea în
Dumnezeul care salvează. Copilaşii Mei, vă văd preocupaţi
să căutaţi Mântuirea, vă observ alunecând înspre o falsă religiozitate, făcută
din activism şi din opere umane; de câte ori vă învârtiţi în jurul
vostru! Parcurgeţi kilometri pentru a vizita sanctuare şi pentru a
căuta vizionari, şi apoi vă întoarceţi acasă mai goi ca înainte, la fel
înspăimântaţi. Nu aţi înţeles încă ce am făcut pentru voi? Am murit în
locul vostru pentru a achita datoria voastră faţă de Tatăl, pentru a vă împăca
cu El.
Când vă simţiţi vinovaţi şi vă
temeţi de pedeapsa lui Dumnezeu, când vă chinuie remuşcările, când nu ştiţi să
vă iertaţi şi să iertaţi, gândiţi-vă la Mine, gândiţi-vă la Cineva care a murit
în locul vostru, pentru a vă permite să vă apropiaţi de Tatăl fără frică, fără
chinuri. Am dat pentru voi tot sângele Meu, şi acum sângele Meu vă spală de
păcatele voastre. Carnea Mea, care nu era atinsă de stricăciune, a
fost răstignită pentru a smulge rădăcina stricăciunii.
Satana e duşmanul vostru, încearcă
să vă înspăimânte şi să vă facă să vă simţiţi vinovaţi. Dar nu vă temeţi! Dacă
credeţi în Mine, Mă aveţi; şi atâta timp cât Mă aveţi pe Mine, aveţi forţa
vieţii pe care moartea nu o poate înfrânge.
Duşmanul vă acuză? Căutaţi-Mă, şi
Eu îl voi înfrunta pentru voi, pentru că l-am învins pe Acuzatorul fraţilor
Mei. Fiii Mei, dacă aţi înţelege iubirea pe care o am pentru voi! Sângele Meu
vărsat pe cruce şi Trupul Meu răstignit stau înaintea voastră, pe altarele de
pe pământ, dar fără credinţa voastră, Eu mor singur şi veţi muri şi voi dacă nu
vă uniţi pe deplin cu Mine.
Întoarceţi-vă la credinţa
adevărată, şi când vă rugaţi sau mergeţi la Sfânta Liturghie, întrebaţi-vă cu
sinceritate de ce o faceţi! Purificaţi-vă inima de nevoile omeneşti, de
interese, de ambiţii, de frici. Puneţi înaintea lui Dumnezeu
problemele voastre, lăsaţi-le cu seninătate în mâinile Lui. Înălţaţi o privire
curată, de copil, către Dumnezeul cel Viu care vă iubeşte şi vă salvează, fiţi
bucuroşi că puteţi sta împreună cu El, iubiţi-L cu sinceritate; iubiţi-L şi
atât. Atunci veţi primi în schimb iubirea Sa, care vă umple viaţa şi care nu se
poate câştiga cu eforturile omeneşti, pentru că iubirea se cucereşte cu
iubire.
Veţi vedea dispărând falsa
religiozitate care e ipocrizie, şi reînălţându-se victorioasă credinţa;
invocarea Numelui Meu va fi salvarea voastră, bucuria voastră, pacea voastră.
Atunci şi numai atunci Mă veţi
putea invoca: „Doamne, Doamne!” şi voi fi cu adevărat Domnul, voi fi bucuria
vieţii voastre.
Vă binecuvântez în numele
Tatălui, al Fiului şi al Spiritului Sfânt.